Quia nominor leo

Quia nominor leo - Fiindcă mă numesc leu (Phedru, fabula Vacca, capella, ovis et leo)

Cuvintele cu care justifică leul pentru ce a luat cea mai mare parte din cerbul căzut pradă. Phedru a prelucrat o fabulă a lui Esop, ca şi Bolintineanu (La dreptul celui mai tare) şi La Fontaine (Junca, oaia, capra în societatea leului). Expresia fiindcă sunt leu este adresată celor ce abuzează de puterea lor, ca şi în Primo mihi.

Panem et circenses

Panem et circenses - Pâine şi jocuri la circ (Juvenalis - Satirae)

[...] iam pridem, ex quo suffragia nulli / uendimus, effudit curas; nam qui dabat olim / imperium, fasces, legiones, omnia, nunc se / continet atque duas tantum res anxius optat, / panem et circenses. [...]

(Juvenalis, Satirae 10.77–81)

În Roma imperială, în decadenţă, mulţimile nu mai cereau în Forum decât pâine şi spectacole gratuite, după cum reproşează poetul.

În sens general, înseamnă a oferi maselor pomeni neînsemnate, de care nu au nevoie, pentru a le distrage atenţia de la revendicările lor reale.

Hic Rhodos, hic salta!

Hic Rhodos, hic salta! - Aici este Rodos, aici să sari! (Esop - Fabulae)

Esop povesteşte despre un om care se lăuda cu tot felul de vitejii: de pildă că la Rhodos făcuse un salt de 40 de paşi. Când îi asigură pe cei de faţă că are martori, ei îi spun: Ce-i nevoie de martori? Picioarele îţi sunt aici şi tot aici (...) este şi Rhodosul. Expresia, în limba latină, se aplică lăudăroşilor, adică: faptele constituie cea mai bună dovadă despre adevărul afirmaţiilor.

Gaudeamus (igitur, juvenes dum sumus)!

Gaudeamus (igitur, juvenes dum sumus)! - Să ne bucurăm (aşadar, cât suntem tineri)!
Este începutul unui vechi cântec al studenţilor germani devenit imnul studenţilor de pretutindeni. Ca expresie se foloseşte doar primul cuvânt, Gaudeamus!, ridicând paharul, la o agapă colegială. Cântecul studenţesc a fost popularizat în piese de teatru, opere, lucrări simfonice; a fost scrisă chiar şi o operă purtând acest titlu.

Ab urbe condita (Urbis conditae)

Ab urbe condita (Urbis conditae) (U.C) - de la întemeierea oraşului
Anii la romani erau număraţi de la întmeierea oraşului, adică de la întemeierea Romei (753 î.Hr.). Legenda spune că Romulus, fondatorul Romei, a tras prima brazdă pe locul unde s-a întemeiat oraşul.
U.C. pus după cifrele anului înseamnă anul de la fondarea Romei (de exemplu: 450 U.C.).
Titus Livius şi-a intitulat cartea de Istorie romană: Ab urbe condita libri.

Cave ne cadas!

Cave ne cadas! - Ia seama să nu cazi!
În cortegiile triumfale la romani, în spatele învingătorului se afla un sclav care-i spunea aceste cuvinte pe tot parcursul drumului spre Capitoliu, avertisment împotriva trufiei.

Cine se aseamănă se adună

---

 Acesta este unul dintre cele mai vechi adagii ale antichităţii greco-romane. Homer, poetul orb al Greciei arhaice, l-a folosit în Odiseea, poem de mari dimensiuni în care cântă aventurile lui Ulise (Odiseu). După victoria aheilor asupra troienilor, eroul grec se îndreaptă spre insula sa, Itaca. Îi vor fi necesari 10 ani pentru a ajunge la destinaţie. Deghizat în cerşetor, el este condus acasă de un porcar. "Iată un nenorocit condus de un alt nenorocit, astfel zeii îi adună pe cei care se aseamănă! Porcar ticălos, unde îl duci pe acest cerşetor lacom, acest blestem al ospeţelor, care-şi va rezema umerii de toate uşile, cerând resturi de mâncare?", exclamă un căprar întâlnindu-i pe cei doi oameni în zdrenţe.(...)

O formulă reluată de filosofi
În epoca clasică ( sec. V - IV î.Chr.), Platon apoi Aristotel utilizează de asemena adagiul "Cine se aseamănă se adună", precizând ironic "gaiţă lângă gaiţă" (gaiţa este un prădător de cuiburi, cunoscută totodată pentru ţipetele sale stridente).
În secolul I î.Chr. Cicero foloseşte şi el formula într-un sens pesimist: "Am auzit adesea plângerile contemporanilor mei - după un vechi proverb, se adună de bună voie cine se aseamănă -, personaje consulare, precum Caius Salinator, Spurius Albinus, lamentându-se pentru că erau nevoiţi să renunţe la plăceri fără de care nu concepeau viaţa şi, în acelaşi timp, pentru că oamenii care, mai înainte, se ţineau după ei, acum îi abandonau."
Şi poporul din Roma, în epocă, utilizează o variantă cu animale a proverbului: "Măgarul se freacă de măgar."

Audentes fortuna juvat

---

Audentes fortuna juvat ( lat., Vergiliu, Eneida,  X, 284, Norocul surâde celor ce îndrăznesc)

Acest vers figurează în Eneida, marea operă neterminată a lui Vergiliu, publicată puţin după moartea sa, în anul 19 Î.Ch. În această epopee a originilor, scriitorul leagă istoria romană de mitul troian. Cu aproape o mie de ani mai devreme, Troia fusese învinsă de coaliţia aheilor şi troianul Enea reuşise să scape pe mare. După o traversare plină de primejdii, el vru să se stabilească în Italia. Vergiliu se inspiră astfel din întoarcerea lui Ulise, cântată de Homer şapte secole înaintea lui, dar perspectiva este inversată: în timp ce Ulise se reîntoarce ca învingător în regatul său pe care trebuie să-l recucerească, Enea soseşte ca învins pe un pământ necunoscut, Latium, pe care trebuie să-l cucerească. La aflarea veştii debarcării micii armate conduse de troian, generalul Turnus, nepot turbulent al regelui Latinus, se şi aruncă asupra duşmanului. El găseşte totuşi timp de a-şi îmbărbăta trupele: "Puteţi să vă învingeţi inamicul! Marte în persoană este cu voi! Să alergăm către mare chiar când ei, tremurând, vor face primii paşi pe ţărm! Norocul surâde celor care îndrăznesc!" Dar latinul temerar fu ucis de troian în luptă.

Versul, imortalizat de Vergiliu într-un sens ironic, era deja un dicton foarte popular, folosit înaintea lui de Terenţiu ( 190 -159 Î. Ch. ) şi de Cicero ( 106 - 43 Î. Ch. ). Era atât de cunoscut încât oratorul îl cita în rezumat. Dar la Vergiliu aceste cuvinte aveau şi un sens politic, astăzi uitat. Într-adevăr, cu doisprezece ani mai devreme, norocul îl ocolise pe Marc Antoniu, care avea reputaţia de a fi un mare îndrăzneţ, dar uneori imprudent şi nestăpânit. Un fel de nou Turnus. În schimb, norocul îi surâsese adversarului său, Octavian Augustus, şi el îndrăzneţ, dar chibzuit.

Eneida este deci totodată o celebrare a cultului imperial al noului Enea, demnul succesor al regelui Latinus: Julius Cezar.

Oderint, dum metuant!

Oderint, dum metuant! ( fr., Să mă urască, dar să se teamă de mine!)
Cuvintele au fost puse în gura lui Atreus, (rege al Micenei cândva între 1400 şi 1200 Î.Ch.) de scriitorul latin Lucius Accius, autor de tragedii inspirate din legendele şi miturile grecilor.
Atreus ar fi guvernat prin teroare, folosind toate mijloacele pentru a se menţine la putere: torturi, atentate, trădări, canibalism. Legenda spune că soarele însuşi şi-a schimbat drumul pe cer, îngrozit de ceea ce vedea. Descendenţii lui Atreus, atreizii ( fiul său, Agamemnon, şi nepotul său, Oreste ) reproduc în tragediile clasice ateniene toate aceste crime şi multe altele cu mare constanţă. Sângele lor este blestemat.
Din tragediile lui Accius, nu au rămas decât câteva mici fragmente, în care se găseşte şi faimoasa deviză miceniană. Cicero o citează în secolul următor: Vedem, în teatru, care a fost soarta celor ce au zis: "Să mă urască, dar să se teamă de mine!". În plin război civil după asasinarea lui Cezar, oratorul îl viza astfel direct pe adversarul său, Marcus Antonius.
Se pare că era zicala favorită a lui Caligula.

În 1648, la debutul Frondei, primul-ministru Mazarin era atacat în numeroase pamflete rimate (numite mazarinade), care denunţau proiectul său de a introduce un nou impozit. Cardinalul a făcut acest scurt comentariu, inspirat din Atreus: Să scrie, dar să plătească!

Ochi de Argus

---

Ochi de Argus
Expresia vine de la personajul mitologic Argus, poreclit şi Panoptes (care vede tot) şi despre care legenda spune că avea o sută de ochi, dintre care cincizeci totdeauna deschişi. De aceea zeiţa Iunona l-a însărcinat s-o păzească pe Io, de care Iupiter - soţul Iunonei - fusese îndrăgostit. Argus a devenit deci sinonim cu po persoană excepţional de atentă, căreia nu-i scapă nimic din vedere. Iar expresia "ochi de Argus" are înţelesul de simbol al vigilenţei.